PEISAJE ÎNCHISE
DESPRE IMAGINILE CREATE DE FÁBIÁN EMŐKE
Am încercat să uit – bineînțeles, e imposibil – cât de cumplit m-am rătăcit odată. De fapt, nu e chiar așa, fiindcă, nu eram singur și pe deasupra eram și copil, și atunci când ești copil, întâmplările capătă întotdeauna o alură nefirească, de poveste. Așa s-a întâmplat că rătăcirea mea cumplită a devenit în final fascinant de frumoasă. Deci, dacă aș putea să iau totul de la capăt, ceea ce nu mai este posibil, aș spune că uitarea pe care o forțam atât de mult, nu funcționează, fiindcă pur și simplu nu mai există spațiul în care noi ne-am rătăcit cândva. Am verificat, m-am dus acolo adult fiind, dar nu, nu există, nu e acolo. Poate fi descris geografic, poate fi arătat pe hartă, dar este ca Narnia cea de dincolo de dulap.

Face parte din copilărie, și, ca atare a devenit etern și definitoriu. Există doar atunci când dau de o reprezentare vizuală foarte asemănătoare și atunci e evident că imaginea, cei care au creat-o au umblat și ei într-un loc care nu mai există și că și ei s-au rătăcit cândva.

Rătăcire, uitare. Ne-am rătăcit pentru că am uitat unde e trecerea din rătăcire spre nerătăcire prin acel gard viu de basm, ca un decor imens. Descrisă în cuvinte, rătăcirea noastră arăta ca și cum ar fi fost imposibil să ne întoarcem imediat la părinții noștri de pe malul lacului ce strălucea în fundul văii. Pentru că între timp se ridicase un zid enorm între noi și lumea părinților noștri. Ni se părea că am trecut o graniță pe care n-ar fi trebuit s-o trecem, cu toate că nu ni s-a interzis niciodată. S-ar putea spune că noi am descoperit granița aceea. „Haideți, să mergem, să vedem ce e dincolo”, ne îmbărbătam reciproc. Părinții noștri nici nu știau că acolo se întindea o graniță peste care nu era voie să trecem. Pentru ei nu exista nici o miză.

Era acolo un lac micuț, stuf, rogoz, o fântână, mai încolo o pădure, pete, părți umede și uscate de praf și eram acolo și noi. De ce venisem acolo? Ne spusesem: hai să mergem, SĂ VEDEM balta aceea. „Mergem până la lacul ăla?”, ne întrebasem. Ne-am dus, și ne-a fost foarte greu să ne întoarcem de acolo. Nu vroia să ne dea drumul. Ne șoptea: vă aștept să reveniți.

Și picturile expuse sunt așa. Sunt sigur că s-au născut astfel. Vorbesc despre peisaje, ca și cum ar fi spații închise. Pentru că așa și sunt. Pentru că, slavă domnului, creatoarea lor s-a rătăcit odată și a rămas acolo. Pentru ea e cel mai bine.
Szabó Róbert Csaba